...finisher MPC 2013...

            Degetele trec usor peste metalul rece, peste imaginea profilata a medaliei de finisher de la Maratonul Pietrei Craiului (MPC). Deja transformate in amintiri, Zarnesti, Fantana lui Botorog, La Table, Casa Folea, Saua Funduri, Plaiul Foii, Marele Grohotis, Refugiul Diana imi vin succesiv in minte, intr-un film mut si colorat al unei minunate curse montane. 
             Am mai trecut prin cateva alergari montane – Apuseni, Retezat – si fiecare mi s-a parut frumoasa. Si fiecare a fost frumoasa. N-as putea acum sa le clasific sau sa le ordonez decat, poate, prin prisma organizarii. Daca la Maraton Apuseni am simtit mult suflet si multa caldura, daca la Retezat am ramas profund dezamagit de multe aspecte, lucrurile au stat diferit in ceea ce priveste MPC-ul. Aici toate detaliile au fost acoperite, totul gandit, calculat la rece intr-un echilibru permanent om – natura, cursa – concurenti, start – sosire, participanti – voluntari... 

           Zarnesti, la primele ore ale diminetii. Un frig patrunzator, dar inca suportabil, ne incurajeaza, pe mine si pe Sorin Ghimpeteanu ( Constanta ) la o incalzire usoara pe traseul de start al maratonului. Am iesit repede, dupa un somn bun, de cateva ore. Ne salutam cu ceilalti alergatori, organizatorii fac ultimele retusuri si, dupa putin timp, ajungem la momentul zero al cursei. Castigatorii cursei din anii trecuti sunt pozitionati in plutonul fruntas. Incepe numaratoarea inversa si iata-ne alergand. Ne rasfiram destul de usor si pastram un ritm constant, lejer, sa ne tina bateriile toata cursa. Conform cerintelor, ne-am luat suficient echipament pentru doua alergari, insa era mai bine sa fim prevazatori, pentru ca vremea la munte se schimba repede si poti avea surprize. N-a fost usor sa alergam cu bagajul dupa noi, dar ne-am descurcat. Am avut oricum loc in rucsac si pentru tricoul cu Salvati Copiii si cel cu sigla sponsorului participarii mele la MdS 2015, Marelvi Impex. 

Inceputul a fost usor, panta destul de mica in inclinatie, asa ca de incalzire. Treptat unghiul de urcare se accentueaza si de la Stana Grind incepe greul. Aproape de culme genunchiul da primele semne de oboseala. La ce peisaj aveam in fata ochilor, parca nici nu-l mai bag in seama. Fiecare pas il fac cu grija, n-as vrea sa repet experienta entorsei de la maraton Retezat. Ma costa timp, dar nu ma costa finishul. Cu genunchiul simt ca ma pot descurca. ( mai tarziu, la urcare spre refugiul Diana, dupa ce am refuzat oferta generoasa de bete ( cu imprumut ) din partea unei alergatoare mai miloase, m-am folosit de un par serios ca sa pot trece de panta abrupta si sa-mi pastrez genunchiul functional ). Ma opresc cateva minute in zona Seii Funduri, fac cateva fotografii si apoi imi dau drumul la vale.