110 km. Povestea scurtă a unui drum lung. Si a unei victorii.

110 km. Povestea scurtă a unui drum lung. Si a unei victorii.

               

                ...stau pe marginea patului și privesc telefonul îngândurat...ritmicitatea calculului temporal este dat de respirația liniștită a celor mici și a soției...dorm adânc...apăs brusc pe buton, la câteva miimi de secundă după ce se declanșează alarma. E timpul...

Aprilie, 2013: Spitalul Județean Suceava primește un incubator, în dotare. Un an mai târziu, în iulie, anul 2014, maternitatea Vatra Dornei, primește și ea un incubator de transport performant. Amandouă prin intermediul campaniei Organizației Salvați Copiii România, “Bun venit pe lume!”

…alerg și șoseaua pare nesfârșită…ritmicitatea pașilor pe asfalt mă macină în gânduri și în articulații. Nu este nici locul și nici momentul să mă opresc...pot? Nu pot! Nu mă pot opri înainte de a confirma un start bun de campanie...de aceea sunt aici...de aceea alerg...dacă eu nu lupt acum, cu mine însumi, cu durerea și incisivitatea neputinței, cei mici cum o vor face?...

 Am plecat din Vatra Dornei, din fața Maternitații, în alergare, însoțit de Cristi Pârnog și alți trei membri ai Clubului Sportiv Dorna. Sunt alături de mine până la ieșirea din oraș și apoi se retrag. Cu câteva excepții cursa devine solitară. 110 km. Mă îndrept spre Suceava, punctul terminus: Spitalul Județean de Urgență. O linie simbolică pe care o trasez, ca un semn de mulțumire transmis Salvați Copiii. 

…mă simt relativ comod pe primii 15 km... nu pare așa greu, cu toate că Mestecănișul e chiar în fața mea…e cald…nu foarte, dar suficient ca să fie bine…avem timp frumos, ar trebui să mă ajute și asta. Caut piloni motivaționali de ancorare…nu uita de postura corpului în alergare...drept, hai îndreaptă spatele!...respirația? da, respirația!...sunt bine, alerg…începe urcarea...

Partea bună a lucrurilor este că sunt în permanență în vizorul președintei Filialei Suceava a Organizației Salvați Copiii, d-na Camelia Iordache și a unui voluntar cu suficient de multă pregătire în domeniu ca să ofere sprijin din punct de vedere medical, în caz de necesitate: Ionela Rosu. Sunt amândouă în mașina însoțitoare. Probabil că se plictisesc grozav mergând cu mașina în ritmul în care alerg eu. Dar eu le sunt mai mult decât recunoscator. Fără suportul lor activ, nu știu care sau unde ar fi fost finalul. Mai ronțăi niște jeleuri energizante GU.

…5.45 min pe km… prea repede…unde mă grăbesc așa?!...ar trebui să mai potolesc pasul…voi avea suficientă energie să ajung până în Suceava?...mai bine îmi împart alergarea în etape…mental…îmi va fi mai ușor?..încă nu știu…nu mai aud nici un zgomot în afară de pașii mei pe asfalt…unde o fi mașina însoțitoare?...mă simt cam singur…nici pasul meu nu-l mai aud…pas dupa pas...alerg...

Timpul și distanța trec cu repeziciune până în Câmpulung. În patru ore sunt la prima pauză mai mare. Mă întâlnesc cu voluntarii, bucuria e mare. Intru într-un restaurant să mănânc o porție de paste, care mă așteaptă deja pregătită pe masă. Anunț lumea că sunt în Câmpulung. Beau apă ca un căluț. Apare și domnul primar. Strângeri de mână, felicitări, discuții cu d-na Iordache despre contracte de donație. Până la urma urmei este vorba de un incubator pentru localitate. Mă schimb repede cu un tricou uscat și ies afară. Mă întâmpină aplauzele voluntarilor și a două prietene dragi cu care mă cunosc de ceva vreme de la competitiile de trail. Nu-l văd pe Vlad (Edelweiss), un alt prieten alergăreț din zonă, dar probabil că are treabă. Îmbrățișări, felicitări, fotografii. E timpul sa plec dacă nu vreau să înțepenesc de tot.

 

…mă doare câte ceva…semnalele vin în valuri, niciodată din acelasi loc…câteodată grăbesc pasul…alteori îl reduc la un tempo de mers alert…am ajuns până aici…nu mai e mult…trebuie s-o fac…trebuie…trebuie…aplicația mă anunță că intru în ritm de ultra…e de bine…măcar atât…hei!…mașina Edelweiss..e Vlad, omule, ce mă bucur!…e în echipament…dă Doamne!...

În jur de ora două Costel s-a anunțat că iese de la servici, din Gura Humorului și vine să mă întâmpine. Apoi să alerge împreună cu mine. Nici un semn. Dar într-un fel îl înțeleg: alergarea de săptămana trecută de la Endurancelife Suffolk Coastal Trail, accidentat, îl ține încă departe de pantofii de sport. Bine că m-am întâlnit cu Vlad. Am mai schimbat o vorbă, mi-a umplut bidonul cu apă și mi-a îndesat în buzunar niște dextroză. Voi avea mai tarziu nevoie de ea. Mi-am mai dat un refresh. Mă sună Gabi Cicu…Drumul e lung. Dar se poate.

…o înțepătură adâncă în șoldul drept…ce naiba!, doar nu mă apucă crampele musculare…palpez ușor, în timp ce alerg…și trece…mă tem de genunchiul stâng, cu istoric de leziune, și de glezne…tic-tac-ul acesta ritmic pe șosea nu le va face bine…dar deocamdata merge…e frig…parcă mai bine era pe urcarea de la Mestecăniș…na! că e și zăpadă pe marginea drumului…alo! Da, dragostea mea, am plecat de ceva vreme din Câmpulung. M-am întâlnit și cu Vlad, m-a ajuns din urmă cu mașina. Da, nu ne-am sincronizat…nu, nu aleargă cu mine. E ok, sunt ok. Îhm!.. M-a sunat și Gabi, dar e la servici, pe Rarău și nu poate să vină. Singur. Da, mamă singur. Sunt bine, stai liniștită….Copiii sunt bine?...

Cu 8 - 9 km înainte de Gura Humorului mă opresc puțin. Mai ronțăi o banană și îmi umplu bidonul de apă. Am parte de o verificare destul de amănunțită a articulațiilor. Gleznierele și jambierele de compresie îmi tensionează destul de mult tendoanele și musculatura. N-ar trebui, dar cumva reușesc să facă asta. Apare și “Veste Bună” Andrei. Veste bună pentru mine, pentru că mă informează că mă va însoți până în Gura Humorului. Saltul pe care îl face moralul meu este incredibil. Am ok-ul de pornire de la Ionela și nu mai aștept o secundă. Alergarea alături de Andrei – el fiind cu bicicleta - devine cumva placută. Mai povestesc cu el, de una de alta. Mă surprind abordând un ritm mai rapid decât ar trebui. Reduc forțat pasul. Nu e cazul să-mi sec izvorul de energie.

…e din ce în ce mai frig. Percep altfel lucrurile și din cauza oboselii. Lui Andrei sigur îi îngheață mâinile pe ghidon…nu vrei, mă, niște mănuși?...serios! sigur?...ce bine că e lângă mine…capul meu e un vârtej de gânduri…când mă desprind de realitate, mă mai aduce la șosea vorba lui domoala…auzi, dincolo de dealul ăla e Humorul?...trebuie să fie…nici nu mai știu câți km sunt, câți am făcut…să ajung eu în Humor, și tot e ceva…dar dacă am ajuns până aici, n-ar fi păcat?...haide picioare…

Intrarea în Gura Humorului se face ușor, trec printre voluntarii de la Salvați Copiii, aceiași din Câmpulung. Le mulțumesc, zâmbesc, și…se iau după mine în alergare. Mă înconjoară și mă însoțesc până în parcare la Best Western. Hei, am ajuns și aici. Facem repede două fotografii și intru să mananc ceva. De data aceasta fără primar. Îmi iau rămas bun și de la Andrei, căruia îi mulțumesc din suflet. A fost de un real folos faptul că mi-a fost alături. Pauza de aici va fi ceva mai lungă și controlul medical mai amănunțit. Mă schimb la toaletă. Scap de glezniere, îmi iau schimburi uscate. Gamba stângă se smucește necontrolat și o durere ascuțită mi se înfinge in creier. Crampa. Să nu fie blocaj muscular…Trece repede însă cu un masaj voinicesc. Mă dor genunchii și gleznele de mor și cred că mă paște și o fasceită plantară la dreptul. Dar mi se pare atât de normal, că nu le mai iau în seamă. Cu sufletul la gură aștept verdictul medicului. Totul pare în regulă și primesc ok-ul. Rasuflu ușurat și echipat destul de greoi, cu hanoracul de la Ultrabug pe mine – să-mi poarte noroc, cu vesta reflectorizantă, mănuși, lanternă frontală si un un gel GU in sistem, plec la drum. Ultimii 36 km. Un ultim efort. Pot! Pot! Pot!

 n

…nu mai pot…nu mai pot…dar trebuie să închei această cursă. Am ales să fac un semn de apreciere, un gest simbolic pentru o campanie care merită tot efortul…ach! Fir-ar…fratele meu ce doare…bine că am genunchiera pusă de la Gura Humorului…întuneric…mintea începe să-mi joace feste…demoni și îngeri mă ridică și mă trântesc de pământ cu toată puterea…se luptă pentru fiecare bucățică din mine și mă sfâșie în puseuri incredibile de durere….8833…SMS, 2 eur…copiii…alerg…revino-ți băiete!...claxon..hei, voluntarii…incredibil…mă însoțesc și ei…nu mai am nevoie de nimic…Salut! Multumesc mult!...Malina si încă o colegă, la început…mă preia Alex dupa cativa km buni…greu, oameni buni…alerg cu inima…

Bornele kilometrice se încăpătânează să apară greu. Nu mai am baterie la lanterna frontală, dar farurile mașinii de însoțire sunt darnice cu lumina. Cu nedisimulată îngrijorare Camelia Iordache se oferă să ne ia în mașină pe o pantă mai abruptă. Probabil că nu arăt prea bine, dar dacă tot am ajuns până aici, ar fi culmea să accept. Prefer să merg în ritm alert acolo unde înclinația este mare și să măresc ritmul pe porțiunile drepte sau de coborâre. “Zidul Morții” se apropie. Trecem de el, Alex ( in Lotul National de Juniori la Atletism ) mai povestește de una de alta. Apare la un moment și Rodian. Apoi Mitică. Cumnații mei. Alergăm încă și, surpriză maximă!, sunt așteptat în fața Real-ului de un grup de atleți cu faclii. Ei, mi-au facut-o! Bravo lor si le mulțumesc. Sunt epuizat și dealul Șcheii, de la intrare în oraș este Golgota mea.

          …tata face poze de undeva de sus, de la balcon…Heeei!..uite-o pe mama și pe Niadi…la Lidl un grup mai mare de oameni mă aclamă…traversăm pe aici, hai! Nu mai e mult! … alerg înconjurat de făclii, cu sufletul plin de bucurie și mulțumire…am ajuns…nu mă mai doare nimic, NIMIC!...în fața Spitalului, linia de finish e ținută de piticii mei Mara și de Leonid….uau!..Bravo, Tati!...numai surprize…ce-ți fac, Lili, las`că vezi tu!...urale…îmbrațisare de grup…Angela, Adi, Geanina, soții Panaite, a ajuns și mama, Niadi, voluntarii de la Salvati Copiii. Lacrimi de emoție și bucurie. Un final reusit, un start bun de campanie: ”Bun venit pe lume!”…cu oameni minunați…

 

Pentru cei care vor să dăruiască un zambet și o șansă în plus la viață copiilor născuți prematur, SMS la 8833 ( 2 eur ). Pentru cei mai darnici: http://www.salvaticopiii.ro/?id2=doneaza

 

Maraton VMT - Via Maria Theresia

Maraton Via Maria Theresia 

drum istoric și potecă tematică

Este ora 4.30 dimineața când ne trezim. Mai multe frontale roiesc în jurul corturilor, cuprinse de febra anticipată a competiției. Se schimbă replici în șoaptă, se râde înfundat... Plecăm în cele din urmă spre autobuzul care ne va duce la linia de start a acestui maraton inaugural. Dincolo de toate aspectele comune competițiilor montane de alergare și mountain bike, Maratonul Via Maria Theresia are și o componentă specială, pentru care merită aprecierile noastre din plin. Fiecare pas făcut în alergare pe poteca tematică ce leagă două provincii istorice va resimți căldura sufletească și efortul lăudabil a sute de voluntari. 

Am ajuns cu o seară înainte de competiție, cu copii si doamne, cu corturi și veselie, cu mâncare la lumina farurilor și reîntâlniri cu prieteni vechi de alergare...Bogdan, Tarzan (Relu), Levi, Cozmin, Mihai, Gabi, Ilinca ( o parte din "Gușterii" de la Ultrabug )...Schimbăm câteva vorbe, ne înscriem rapid, ratăm cu brio ședința tehnică și ne întoarcem la cort...Urmează o noapte grea, cu oboseală multă, copii plângăcioși și .... un cer perfect, o mare de stele ....somn de cateva ore...alarma!...mă scutură de picioare ( am dormit cu ele afară din cort, din motive de logistică prost calculată :) ), cumnatul meu Rodian, nerăbdător…

Chiaun de somn, mă schimb repede, la lumina lunii, verific să am de toate…sigur uit eu ceva, că așa se întâmplă…și pornim cu pas voios spre autobuz. Tășuleasa Social  a asigurat și transportul către zona de start ( la vreo 60 km de camping ), ceea ce se adaugă la toate celelalte eforturi organizatorice și încă mă mir de taxa de participare de 10 Ron…Vocea veselă a lui Relu mă scoate din starea de moțăială și mai povestim cu el si cu Levi. Drumul se încheie astfel repede, și coborâm la fosta exploatare minieră. Frig de mori, vântul bate serios, ne mai încălzim cu sprinturi scurte și stretching. Maestru Marcel Iures dă autografe pe numărul de concurs. Mă așez și eu la rând, si acum am un număr numai bun de înrămat. Aparat foto am uitat să iau, așa că mă bucur efectiv de moment. Ma ia în obiectiv Cozmin Ardelean ( căruia îi și mulțumesc pentru energizantele GU ) și reușesc un semn de victorie rebegit de frig…

           Alerg, pe o vreme aproape perfectă, pe un traseu ce se deschide într-o succesiune interminabilă de peisaje extraordinare. Am mai participat la competiții, prin diverse colțuri ale țării. Multe din ele, frumoase. Dar nici un traseu nu m-a impresionat mai mult decât cel recreeat de către Asociația Tașuleasa Social în parteneriat cu Raiffeisen Bank. Pe numărul de concurs, cireașa de pe tort – autograful actorului Marcel Iureș. Maestrul a fost cel care și-a asumat numărătoarea inversă și bătaia gongului care a dat startul alergătorilor de maraton și semi-maraton.

Poteca pornește din dreptul fostei Exploatari Miniere de Sulf din judetul Suceava, printr-un urcuș destul de accentuat care te seacă de puteri înainte de a apuca să treci de primii 10 km. Efortul continuu și urcușurile și coborâșurile abrupte te provoacă atât fizic cât și mental. Este și o compensație, atunci când te gândești la cât de mulți oameni s-au implicat în acest proiect, cât de mulți au muncit efectiv să-ți deschidă calea într-o călătorie istorică ce te poartă zeci de ani prin timp și spațiu pe parcursul unui maraton prin munții Călimani. Combin astfel emoția, recunoștința și plăcerea alergării montane într-un nucleu de energie interioară producător de forță motrice. Faptul că particip la această competiție, că trec cu fruntea sus linia de sosire și că mă bucur de fiecare pas, sunt toate doar un mic gest de mulțumire către organizatori, către oameni cărora încă le pasă de România. Și care o iubesc.

Pana la despărțirea de traseul de semi-maraton am alergat cu Rodian, nu chiar umăr la umăr, pentru că el e bun la urcare și mie îmi place grozav coborârea. După ce i-am predat bețele și foaia de ploaie ( el mai avea foarte puțin până la finish, iar eu simțeam că nu mai am nevoie de accesorii ) și ne-am despărțit în uralele a trei voluntare simpatice, alergarea a fost singuratică. Rareori ajungeam din urma un alt alergător sau eram eu depășit de cineva. Fără căști în urechi, fără ambient muzical...doar liniștea naturii, poteca... Respirația mea gâfâită mi se pare un abuz. Alerg și aud scrâșnetul pietrelor sub talpa. Aud zgomotul surd al picăturii de transpirație care sare de pe umărul obrazului și se strivește de pământ...e clar, am luat-o razna...
Mă opresc pentru scurt timp ca să las apa limpede a unui izvor să-mi răcorească buzele. Umplu și bidonul și plec mai departe...alternez alergatul cu mersul grăbit pe urcări. Vin vesti și de la ai mei. Sunt la linia de sosire și mă așteaptă. Acolo, la ei, plouă. La mine e încă soare. Alerg...

Ma bucur din plin de peisajele superbe, de caii liberi de pe pantele de un verde crud, de freamatul copacilor si adierea vantului. Nici o imperfectiune. Nimic care sa nu fie acolo unde trebuie. Imi las sufletul si privirea sa se hrănească cu toate acestea...Alerg... 

Primul biciclist trece ( ei au plecat la o oră după alergători ) în viteză pe langă mine, concentrat pe poteca îngustă. Îi fac loc și aproape îl ajung la prima urcare povârnită. Nu trece însă mult și dispare din raza mea vizuală. Nu mi-e ușor, însă motivația nu mă părăsește nici o secundă, și fiecare stâlp care îmi indică traseul și numărul de km parcurși îmi aduce aminte de ce sunt acolo. Simt ploaia rece și răzleață cum mă ia in primire...înseamnă ca mă apropii.. După 42 de km trec linia de sosire în aplauzele voluntarilor și a concurenților care ajunseseră deja. M-am dus și i-am strâns mâna lui Tiberiu Ușeriu, alergător de anduranță și el, coordonatorul echipei de la Tașuleasa Social. Și i-am mulțumit. Știu că și-a sacrificat zilele de antrenament pentru participarea la North Face Ultra Trail du Mont Blanc, în beneficiul acestui proiect frumos. Va fi greu pentru el, acolo în Alpi, în aceasta săptămână, cu mult mai greu decât a fost pentru participanții la concursul inaugural al potecii tematice Via Maria Theresia, însă va fi bine. Și asta pentru că merită. Așa cum a considerat și el că noi: alergători, cicliști montani sau simpli drumeți iubitori de natură, merităm să beneficiem de un traseu superb, ce leagă fosta Exploatare Mineră de Sulf din Judetul Suceava, de Cantonul Silvic Tihuța Colibița ( în apropierea localitații Piatra Fântânele ) din județul Bistrița Năsăud și totodată Bucovina de Ardeal. 

Un drum frumos, care vă așteaptă să-l parcurgeți….

Detalii si descrierea potecii tematice: http://via-maria-theresia.ro/

Ultramaraton "Ultrabug" Fundu Moldovei

Ultramaraton “Ultrabug” Fundu Moldovei – prima piatră de încercare.

Cursa “porților”

În perioada 6-8 Iunie a avut loc în zona localității Fundu Moldovei o competiție sportivă mai deosebită, în sensul în care este prima de acest gen organizată în judet. Este vorba de ediția I a unui ultra-maraton desfășurat în trei etape zilnice consecutive de 42 km/ 50 km/ 8 km – alergare tip trail (pe poteci turistice marcate, drumuri forestiere, albii de râu). Organizator principal și director de competiție – Anne-Marie Lategan – o ultra-maratonistă din Marea Britanie, Fitness Editor la revista Women`s Running, care a fost plăcut impresionată de zona Obcinelor Bucovinei cu prilejul vizitei sale in zonă, anul trecut.

Mi-am dorit mult să particip la această competiție, în primul rând pentru că se desfășura în Județul Suceava, deci aproape de mine, și în al doilea rând, pentru că ar fi fost un test pentru evaluarea aptitudinilor mele de rezistență fizică la acest tip de alergare – în vederea mult-doritei înscrieri în dura cursă de anduranță Marathon des Sables, din Maroc. Din păcate taxa de înscriere era prohibitivă. Din fericire a fost organizată și o tombolă pentru câteva locuri gratuite. Mi-am încercat norocul și iată-mă în preziua ultramaratonului căutând în localitatea Fundu Moldovei zona de start și totodată pensiunea Casa Ileana ( sponsor & co-organizator ) pentru cazare. Vremea se anunțase ploioasă, cu semne de îmbunătățire pe finalul perioadei, dar la fața locului nu se prezenta chiar așa de amenințătoare. M-am întâlnit cu organizatorii și deși am făcut toate demersurile posibile ca să aflu câte ceva despre profilul cursei și despre rută, acestea au fost păstrate întrucâtva secrete, cu promisiunea unei surprize plăcute. A apărut ceva mai târziu și Cosmin Navadaru, cu care mai conversasem pe FB și mă sprijinise cu un articol legat de intenția mea de a participa la MdS, încă de anul trecut. Ne-am salutat, ne-am recunoscut și am stat la povești pe ceas de seară. Cu toate emoțiile premergătoare unui nou tip de alergare, am dormit buștean. Dar m-am trezit cu o ora înainte să sune alarma :) .

A doua zi dimineață ne aliniam la linia de start, o mână de oameni veseli și nerăbdatori să afle cum e să alergi atât de mult. Băieți și fete, înarmați cu toate cele trebuincioase hidratării, energizării și suportului suplimentar în alergarea montană – toți alergători însă nici unul cu experiență în ultramaratoane. Recunosc că m-a uimit faptul că eram atât de puțini însă era probabil rezultatul taxei mari de participare, în comparație cu celelalte curse din România și, în plus, faptul ca era un Ultra. Nu prea se bagă mulți în chestii de-astea autodistructive. Nu sunt alergări ușoare și aveam s-o aflăm pe pielea noastră. Trebuie să menționez faptul că suportul oficialităților și administrației locale a fost total și necondiționat, cu un primar de nota 10 - Tudor Ion Zdrob, care a înțeles faptul că astfel de evenimente pot constitui un plus de interes în economia turistică a localității și a zonei în sine. Jandarmii, SMURD-ul, Poliția locală erau pe poziții, de la prima oră a dimineții, gata de intervenție în caz de nevoie. Chiar și Anne-Marie a recunoscut că n-a mai văzut așa susținere în viața ei și, cu toate că Ultrabug a fost prima cursă organizată de ea, știe cât de reticente pot fi autoritățile în orice loc din lume când e vorba de intruși :) . 

 Și s-a dat startul, în aplauzele localnicilor și a copiilor de la școala din localitate – veniți special să ne susțină. Traseul primei zile – 42 km ( pe aplicațiile de pe mobile & ceasuri specializate au arătat totuși puțin peste 38 km ) – a început cu o pantă destul de abruptă, după câteva sute de metri alergați prin localitate. Apoi traseul a devenit din ce în ce mai ușor de străbătut, prin zone de o frumusețe aparte, caracteristice Obcinelor Bucovinene, cu o vegetație de un verde crud ce evidenția casele tradiționale rare. Am alergat, cel puțin în prima parte a traseului, împreuna cu Gabi Cicu, un mecanic auto & salvamontist din Gura Humorului și Cosmin Navadaru – reprezentant al Bucurestiului ( dar născut in Galați, cum îi place să precizeze aproape de fiecare dată ). 

Așa cum spuneam, nici unul nu mai alergase astfel de curse, care să depășească distanța tradițională de 42,195 km. Dar toate au un început. Gabi, cu experiență și antrenament bogat în ture montane s-a detașat destul de repede de noi, însă eu și Cosmin am continuat, și am ajuns la linia de finish, împreună. Greu a fost începutul, dar împrejurimile și poveștile au făcut tot traseul mai suportabil. Potecile erau destul de noroioase, mai ales cele din zona satului și cele parcurse de masina de teren a organizatorilor și de ATV-ul jandarmeriei. E destul de dificil să vă spun cât de frumos era peisajul pentru că fotografiile sunt mult mai expresive decât ar putea fi cuvintele – puține și parcă lipsite de substanță. 

Am ajuns la linia de sosire într-un timp record pentru mine, cinci ore și jumătate – o bucurie în plus – și deja mă gândeam la ceea ce avea să urmeze a doua zi. Așa cum mi-am propus de ceva vreme, am așteptat acolo, împreună cu toți finish-erii, am aplaudat și felicitat apoi toți ceilalți concurenți care ajungeau în urma noastră. L-am primit cu urale pe Florin, care a încheiat prima etapă cu o sticlă de bere rece în mâna, achiziționată de la crâșma satului – “păi era in drum și mi-a fost sete...”. 

Pentru Anne-Marie, directoarea de cursă, timpul în care am încheiat toți prima etapă a competiției a fost o surpriză, ea așteptându-se la o zi mult mai lungă. Chiar ne recomandase în echipamentul necesar și prezența unei lanterne pe care s-o folosim la căderea nopții. Ne-am odihnit, am povestit, ne-am împrietenit, am comentat traseul, semnalizarea sa, zonele mai dificile și cele ușoare și am tras cu ochiul pe detaliile zilei următoare, pe unul din laptop-urile organizatorilor. Eram puțini, dar toți unul și unul, mușchetari autohtoni, nerăbdători să ne reunim la startul etapei a doua – 50 km. Masa de seară s-a servit ca în familie, la pensiunea Casa Ileana din zona de start, cu o mancare delicioasă și porții suficient de mari ca să compenseze pierderea calorică a zilei ce se încheia. Un mare: “Saru`mana pentru masă!”, mamei Mihaelei. Ajuns în cameră, am luat o linguriță de bicarbonat de sodiu, ca să mai diluez din acidul lactic ce începea să își facă simțită prezența. Deh, decât să mă ridice cu cricul din pat a doua zi :) …. Apoi, somnul a venit ca o binecuvântare…

Zorii celei de-a doua zile aveau să ne aduca mult soare și mai multă căldură. La start ne-am strâns toți, însă doi dintre noi nu aveau să mai alerge această etapă: Mihai și Ilinca, încă nerecuperați de la efortul zilei anterioare. S-a incercat reanimarea lor dar au ramas fermi în ceea ce hotărâseră. Ne vor încuraja totuși de pe traseu, între două puncte de alimentare/hidratare. Veștile despre traseu nu erau foarte încurajatoare, diferența de nivel era destul de mare și promisiunea de efort incomparabilă cu prima zi. Din nou cu zâmbetul pe buze am plecat în alergare, la semnalul de START, cu un început destul de lung în zona de șosea, cam 7-8 km. Am părăsit asfaltul destul de grupați – eu, Cosmin, Relu, Gabi, Florin, și, după ce zona de trail a început să devină tot mai evidentă, ne-am separat în funcție de cât de tare se resimțea organismul fiecăruia. Daniel Ceobanu, din Suceava, câștigătorul etapei din prima zi se distanțase deja destul de mult împreună cu Andrei, un alergător din București ( pentru care însă această etapă era și prima ). Fetele cu Vlad ( Edelweiss ) rămăseseră în urmă. Talibanu` ( Ciprian ), cameramanul de cursa, veteran cu privire visătoare, cu bicla împrumutată, disparuse undeva în peisaj deși venise special să-i facă un album de cursă lui Florin. Cei 50 km eu îi voi alerga alături de acesta, un tip hâtru, cu povești multe și interesante de la un capăt la altul. Un om bogat în cuvinte care m-a ajutat să nu simt mulți din kilometrii acestei etape. 

A fost o zi grea, cu pante lungi cu înclinație mare, pe albie de râu, pe pârtie de ski, cu alergare pe creastă și coborâri solicitante pentru toate articulațiile. Am folosit in majoritatea urcărilor betele de trekking. Este prima oară cand le folosesc, dar m-am descurcat destul de bine, zic eu. N-am scos ochii nimănui :) . Am urât-o pe Anne-Marie grozav pe zonele de urcare – mai ales pe cea de pe albia apei – dar ne-a trecut când am ajuns pe creastă. Ne-am și întâlnit cu ea la un punct de alimentare & control și ne-a întrebat cu zambetul pe buze: Do you hate me? Și noi am confirmat in cor: Yes, very much! Apă, banane, alune și a trecut. N-a fost ușor dar nu a renunțat nici unul din cei care au alergat. Nici Stefan, reprezentantul localității Fundu Moldovei, măcinat de o crampă musculară și nici măcar fetele – Luiza și Raluca – atât de afectate fizic de alergarea din prima etapă. Dincolo de eforturi, rezultate, povești, ele au fost eroinele la încheierea zilei. 

A fost o zi cu altfel de peisaje, cu creste muntoase la orizont, cu multă pădure, cu cărări de poveste ca în basmele Fratilor Grimm ( Anne-Marie ne-a pomenit ceva de Hans și Gretel ) cu un soare arzător și cu o scurtă ploaie de vară, cu picuri reci și înghețați. Cred că numai eu și Florin am fost cei “norocoși” s-o prindem. Ultima coborare înainte de a intra în sat a fost criminală și genunchii și gleznele sufereau la fiecare pas. Finish-ul a fost pentru câțiva dintre noi cu dureri musculare și beșici la picioare, dar pentru toți cu bucurie și zâmbetul, fie el și chinuit, pe buze. Trebuie să recunosc că, în ultimii 10 km am avut nevoie de un strop de energie in plus, si m-am “alimentat” cu un GU Salted Caramel primit de la Cozmin Ardelean ( www.360sport.ro ). In comparatie cu celelalte energizante, luate aleatoriu, efectul acestuia l-am simțit destul de repede și mi-a fost de un real ajutor. Mulțam fain, Cozmin!

Mâinile pricepute și cunostințele în domeniu masajului au transformat-o pe Anne-Marie din vrăjitoare rea, în zâna bună a etapei și a reușit să repare multe din daunele fizice ale zilei. "Tarzan" stie :) Cosmin Navadaru s-a ales cu porecla de moment “Blisterică” reușind un record greu de egalat – mai multe beșici decât degete la picioare. 

Ne-am bucurat de pămînt și de iarba moale, am ciocnit o bere într-o liniște sufletească imposibil de egalat. Trecusem peste limita maratonului și eram “ultrași”…

 

Cea de-a treia zi, cu numai opt km de traseu a adus la start mai mulți alergători, cred că am fost aproape 30. Inclusiv o parte dintre organizatori. Și Anne-Marie a alergat. Și probabil o mâncau tălpile și în zilele anterioare….dar era nevoie de ea în altă postură. O pantă ascendentă și una descendentă și doi km prin sat. O zi euforică, în care păream neatinși de etapele anterioare, mustind de endomorfine și bucurie.  O zi care avea să încheie o cursă deosebită, frumoasă nu atât ca traseu și ca peisaj cât prin dăruirea și bucuria oamenilor care au pus suflet în a o transforma într-un eveniment deosebit pentru această zonă. M-am simtit Scott Jurek, Anton Krupicka si Kilian Jornet la un loc. Ne-am rătăcit la urcare, ne-am distrat, m-am delectat pe coborâre cu o viteză de care nu mă mai credeam capabil, prin noroaie și urme de TAF, am trecut linia de sosire în sprint și cu un chiot de veselie. La fel ca toți ceilalți participanți ai celor trei zile de competiție mi-am primit botezul ca ultramaratonist.

Astfel: Daniel Ceobanu, Constantin Lucutar, Relu Orheanu, Gabi Cicu, Cosmin Navadaru, Tandin Nicolae Cernica, Florin Iurian, Stefan Dornean, Vlad Damian, Ana Luiza, Raluca Bolnavu, Ilinca Grigoras, Mihai Curcă, Andrei Nicolae Marinca sunt participanții la prima editie a Ultramaratonului bucovinean “Ultrabug”. Se anunță pentru ediția de anul viitor participare internațională și posibilitatea ca această cursă să fie inclusă în lista de competiții cu punctaj pentru UTMB – Ultra Trail du Mont Blanc ( una din cele mai prestigioase competiții europene ale momentului, la care directoarea de cursă Ultrabug va participa în acest an ).

A urmat petrecerea și premierea de la stana turistică cu mese bogate, medalii mari, glume și premii, cantec și joc. N-a lipsit nici berbecuțul la proțap. Nici ploaia torentială n-a lipsit :) . Costume populare, un primar zâmbitor, care ne-a mulțumit tuturor pentru prezentă. Cercetași voluntari la marcaje. Talibanu` rămas fără bicicletă și aparat foto s-a împrietenit cu o damigeană de afinată. Veselie și povești...

Închei aici, mulțumind astfel organizatorilor, sponsorilor ( în special Edelweiss Shop – Câmpulung Moldovenesc ) și autorităților comunei Fundu Moldovei pentru această ocazie minunată de a ne distinge și noi, ca bucovineni, în calendarul competițional național de trail running cu un eveniment care are toate șansele să devină în viitor un eveniment internațional cunoscut alergătorilor de elită și nu numai. O surpriză placută din toate punctele de vedere!

Stați așa. Uitasem de porți. Na, frate, cel mai important lucru – și uitam de el... :). Vă jur ca este primul maraton la care am deschis și închis porți în neștire. Traseul era presărat de porți care țineau animalele departe de parcelele localnicilor. Când ne dădeam drumul mai repede la alergare, trebuia să ne oprim să deschidem o poartă :) . 

Am mai și sărit câteva, dar nu-ți mai ardea de lucruri de-astea după douăzeci – treizeci de km alergați. Oricum a fost o chestiune mult comentată și subiect de distracție la încheierea zilelor de alergare. Am înțeles totuși că fără ele nu se poate, nu mai are cursa farmec :)

Deci, aici chiar inchei. Pana la urmatoarea poveste....s-auzim de bine!