Seară între prieteni

Publicat in ziarul Crai Nou, 28.02.2006

        

           La îndemnul afişelor care-i prevesteau venirea în oraş şi al unei dragi prietene pentru care numele şi vocea maestrului Tudor Gheorghe înseamnă „suflet”, am cutezat a mă strecura în sala mare a Casei de Cultură Suceava, sâmbătă, 25 februarie 2006, pentru a lua parte la spectacolul „În căutarea dorului pierdut”. În lumina reflectoarelor, apariţia artistului smulge ropote de aplauze audienţei emoţionate care umple toată sala. Aproape nu există introducere, vocea lui Tudor Gheorghe, trecând prin tulburătoare schimbări de tonalitate, produce furnicături prin tot corpul. Nuanţarea domoală şi melancolică a unor cuvinte se transformă brusc, însă fără o senzaţie de rupere a liniei melodice, în tonuri înalte, ca un strigăt de durere şi dor.

Cu un gest simplu şi discret, maestrul mai opreşte din când în când entuziaştii care ar putea „răni” dulceaţa ver-sului sau trecerea suavă de la cântec la poezie recitată, prin aplauze. Este un om care şi-a câştigat binemeritatul, de altfel, drept de a impune până şi momentul aplauzelor. Tudor Gheorghe îşi organizează explicit cele două ore de spectacol într-o autobiografie a evoluţiei sale ca artist, a-mintindu-şi de trecerea – pentru unii de neînţeles – de la chitară la cobză, la acompa-niament de orchestră simfo-nică, taraf, cor de călugări şi cor de copii. Dar ne promite, în final, că încă nu s-a terminat şi că „vor mai fi surprize”. Comunicarea între artist şi audienţă devine o destăinuire a unui crez artistic, a unei dorinţe parcă neîmplinite, de a se bucura că e român şi a unei conştiinţe a faptului că, dacă şi-ar înfige pumnul în pământ şi „ar scurma glia”, degetele sale s-ar transforma în rădăcini. 

Auzim şi înţelegem, prin poveste şi cântec, cuvinte ce se leagă şi ne leagă unii de ceilalţi: „Basarabia”, „Moldova”, „Transilvania”, „Ardealul”… 

Maestrul condimentează „povestea” cu întâmplări cu nuanţe politice, ale anilor ’80 şi ale prezentului, printre cuvintele ce ţin de suflet şi sim-ţire: „muică”, „dor”, „jale”, „glie”, „român”, „dragoste” - reuşind să facă treceri majore ale stării sufleteşti ale ascultătorului de la lacrimă la zâmbet şi iar la lacrimă. Şi toate acestea, prin forţa simplă a cuvântului accentuat de o tonalitate tulburătoare a vocii. 

Periplul artistului, călătoria la care ne face părtaşi pare o alegorie a căutării rădăcinilor româneşti, a oamenilor care ştiu să simtă, cărora le pasă şi de altfel de valori decât cele materiale, transformă acest spectacol într-o „seară între prieteni” (categorisit astfel chiar de maestru). Tudor Gheorghe nu vrea „bis”-uri. Nu vrea aplauze. Doar vine, spune ce are de spus şi pleacă. Acest lucru, însă, nu a împiedicat o sală întreagă să se ridice în picioare şi să-l ovaţioneze îndelung, prin aplauze, pe marele artist. 

Afară, cerul plângea cu fulgi de nea, peste ROMÂNI.