110 km. Povestea
scurtă a unui drum lung. Si a unei victorii.
...stau pe marginea patului și
privesc telefonul îngândurat...ritmicitatea calculului temporal este dat de
respirația liniștită a celor mici și a soției...dorm adânc...apăs brusc pe
buton, la câteva miimi de secundă după ce se declanșează alarma. E timpul...
Aprilie, 2013: Spitalul
Județean Suceava primește un incubator, în dotare. Un an mai târziu, în iulie,
anul 2014, maternitatea Vatra Dornei, primește și ea un incubator de transport
performant. Amandouă prin intermediul campaniei Organizației Salvați Copiii România, “Bun venit pe lume!”
…alerg și șoseaua pare nesfârșită…ritmicitatea pașilor pe asfalt mă
macină în gânduri și în articulații. Nu este nici locul și nici momentul să mă
opresc...pot? Nu pot! Nu mă pot opri înainte de a confirma un start bun de
campanie...de aceea sunt aici...de aceea alerg...dacă eu nu lupt acum, cu mine
însumi, cu durerea și incisivitatea neputinței, cei mici cum o vor face?...
Am plecat din Vatra
Dornei, din fața Maternitații, în alergare, însoțit de Cristi Pârnog și alți
trei membri ai Clubului Sportiv Dorna. Sunt alături de mine până la ieșirea din
oraș și apoi se retrag. Cu câteva excepții cursa devine solitară. 110 km. Mă îndrept
spre Suceava, punctul terminus: Spitalul Județean de Urgență. O linie simbolică
pe care o trasez, ca un semn de mulțumire transmis Salvați Copiii.
…mă simt relativ comod pe primii 15 km... nu pare așa greu, cu toate
că Mestecănișul e chiar în fața mea…e cald…nu foarte, dar suficient ca să fie
bine…avem timp frumos, ar trebui să mă ajute și asta. Caut piloni motivaționali
de ancorare…nu uita de postura corpului în alergare...drept, hai îndreaptă
spatele!...respirația? da, respirația!...sunt bine, alerg…începe urcarea...
Partea bună a lucrurilor
este că sunt în permanență în vizorul președintei Filialei Suceava a
Organizației Salvați Copiii, d-na Camelia Iordache și a unui voluntar cu
suficient de multă pregătire în domeniu ca să ofere sprijin din punct de vedere
medical, în caz de necesitate: Ionela Rosu. Sunt amândouă în mașina
însoțitoare. Probabil că se plictisesc grozav mergând cu mașina în ritmul în
care alerg eu. Dar eu le sunt mai mult decât recunoscator. Fără suportul lor
activ, nu știu care sau unde ar fi fost finalul. Mai ronțăi niște jeleuri energizante GU.
…5.45 min pe km… prea repede…unde mă grăbesc așa?!...ar trebui să
mai potolesc pasul…voi avea suficientă energie să ajung până în Suceava?...mai
bine îmi împart alergarea în etape…mental…îmi va fi mai ușor?..încă nu știu…nu
mai aud nici un zgomot în afară de pașii mei pe asfalt…unde o fi mașina
însoțitoare?...mă simt cam singur…nici pasul meu nu-l mai aud…pas dupa
pas...alerg...
Timpul și distanța trec cu
repeziciune până în Câmpulung. În patru ore sunt la prima pauză mai mare. Mă
întâlnesc cu voluntarii, bucuria e mare. Intru într-un restaurant să mănânc o
porție de paste, care mă așteaptă deja pregătită pe masă. Anunț lumea că sunt
în Câmpulung. Beau apă ca un căluț. Apare și domnul primar. Strângeri de mână,
felicitări, discuții cu d-na Iordache despre contracte de donație. Până la urma
urmei este vorba de un incubator pentru localitate. Mă schimb repede cu un
tricou uscat și ies afară. Mă întâmpină aplauzele voluntarilor și a două
prietene dragi cu care mă cunosc de ceva vreme de la competitiile de trail. Nu-l
văd pe Vlad (Edelweiss), un alt prieten alergăreț din zonă, dar probabil că are treabă.
Îmbrățișări, felicitări, fotografii. E timpul sa plec dacă nu vreau să înțepenesc
de tot.
…mă doare câte ceva…semnalele vin în valuri, niciodată din acelasi
loc…câteodată grăbesc pasul…alteori îl reduc la un tempo de mers alert…am ajuns
până aici…nu mai e mult…trebuie s-o fac…trebuie…trebuie…aplicația mă anunță că
intru în ritm de ultra…e de bine…măcar atât…hei!…mașina Edelweiss..e Vlad,
omule, ce mă bucur!…e în echipament…dă Doamne!...
În jur de ora două Costel
s-a anunțat că iese de la servici, din Gura Humorului și vine să mă întâmpine.
Apoi să alerge împreună cu mine. Nici un semn. Dar într-un fel îl înțeleg:
alergarea de săptămana trecută de la Endurancelife Suffolk Coastal Trail,
accidentat, îl ține încă departe de pantofii de sport. Bine că m-am întâlnit cu
Vlad. Am mai schimbat o vorbă, mi-a umplut bidonul cu apă și mi-a îndesat în
buzunar niște dextroză. Voi avea mai tarziu nevoie de ea. Mi-am mai dat un
refresh. Mă sună Gabi Cicu…Drumul e lung. Dar se poate.
…o înțepătură adâncă în șoldul drept…ce naiba!, doar nu mă apucă
crampele musculare…palpez ușor, în timp ce alerg…și trece…mă tem de genunchiul
stâng, cu istoric de leziune, și de glezne…tic-tac-ul acesta ritmic pe șosea nu
le va face bine…dar deocamdata merge…e frig…parcă mai bine era pe urcarea de la
Mestecăniș…na! că e și zăpadă pe marginea drumului…alo! Da, dragostea mea, am
plecat de ceva vreme din Câmpulung. M-am întâlnit și cu Vlad, m-a ajuns din
urmă cu mașina. Da, nu ne-am sincronizat…nu, nu aleargă cu mine. E ok, sunt ok.
Îhm!.. M-a sunat și Gabi, dar e la servici, pe Rarău și nu poate să vină. Singur.
Da, mamă singur. Sunt bine, stai liniștită….Copiii sunt bine?...
Cu 8 - 9 km înainte de
Gura Humorului mă opresc puțin. Mai ronțăi o banană și îmi umplu bidonul de apă.
Am parte de o verificare destul de amănunțită a articulațiilor. Gleznierele și
jambierele de compresie îmi tensionează destul de mult tendoanele și musculatura.
N-ar trebui, dar cumva reușesc să facă asta. Apare și “Veste Bună” Andrei.
Veste bună pentru mine, pentru că mă informează că mă va însoți până în Gura
Humorului. Saltul pe care îl face moralul meu este incredibil. Am ok-ul de
pornire de la Ionela și nu mai aștept o secundă. Alergarea alături de Andrei –
el fiind cu bicicleta - devine cumva placută. Mai povestesc cu el, de una de
alta. Mă surprind abordând un ritm mai rapid decât ar trebui. Reduc forțat
pasul. Nu e cazul să-mi sec izvorul de energie.
…e din ce în ce mai frig. Percep altfel lucrurile și din cauza
oboselii. Lui Andrei sigur îi îngheață mâinile pe ghidon…nu vrei, mă, niște
mănuși?...serios! sigur?...ce bine că e lângă mine…capul meu e un vârtej de gânduri…când
mă desprind de realitate, mă mai aduce la șosea vorba lui domoala…auzi, dincolo
de dealul ăla e Humorul?...trebuie să fie…nici nu mai știu câți km sunt, câți
am făcut…să ajung eu în Humor, și tot e ceva…dar dacă am ajuns până aici, n-ar
fi păcat?...haide picioare…
Intrarea în Gura Humorului
se face ușor, trec printre voluntarii de la Salvați Copiii, aceiași din
Câmpulung. Le mulțumesc, zâmbesc, și…se iau după mine în alergare. Mă
înconjoară și mă însoțesc până în parcare la Best Western. Hei, am ajuns și
aici. Facem repede două fotografii și intru să mananc ceva. De data aceasta
fără primar. Îmi iau rămas bun și de la Andrei, căruia îi mulțumesc din suflet.
A fost de un real folos faptul că mi-a fost alături. Pauza de aici va fi ceva
mai lungă și controlul medical mai amănunțit. Mă schimb la toaletă. Scap de
glezniere, îmi iau schimburi uscate. Gamba stângă se smucește necontrolat și o
durere ascuțită mi se înfinge in creier. Crampa. Să nu fie blocaj muscular…Trece
repede însă cu un masaj voinicesc. Mă dor genunchii și gleznele de mor și cred
că mă paște și o fasceită plantară la dreptul. Dar mi se pare atât de normal,
că nu le mai iau în seamă. Cu sufletul la gură aștept verdictul medicului.
Totul pare în regulă și primesc ok-ul. Rasuflu ușurat și echipat destul de
greoi, cu hanoracul de la Ultrabug pe mine – să-mi poarte noroc, cu vesta
reflectorizantă, mănuși, lanternă frontală si un un gel GU in sistem, plec la drum. Ultimii 36 km. Un
ultim efort. Pot! Pot! Pot!
…nu mai pot…nu mai pot…dar trebuie să închei această cursă. Am ales
să fac un semn de apreciere, un gest simbolic pentru o campanie care merită tot
efortul…ach! Fir-ar…fratele meu ce doare…bine că am genunchiera pusă de la Gura
Humorului…întuneric…mintea începe să-mi joace feste…demoni și îngeri mă ridică
și mă trântesc de pământ cu toată puterea…se luptă pentru fiecare bucățică din
mine și mă sfâșie în puseuri incredibile de durere….8833…SMS, 2 eur…copiii…alerg…revino-ți
băiete!...claxon..hei, voluntarii…incredibil…mă însoțesc și ei…nu mai am nevoie
de nimic…Salut! Multumesc mult!...Malina si încă o colegă, la început…mă preia
Alex dupa cativa km buni…greu, oameni buni…alerg cu inima…
Bornele kilometrice se
încăpătânează să apară greu. Nu mai am baterie la lanterna frontală, dar
farurile mașinii de însoțire sunt darnice cu lumina. Cu nedisimulată îngrijorare
Camelia Iordache se oferă să ne ia în mașină pe o pantă mai abruptă. Probabil
că nu arăt prea bine, dar dacă tot am ajuns până aici, ar fi culmea să accept.
Prefer să merg în ritm alert acolo unde înclinația este mare și să măresc
ritmul pe porțiunile drepte sau de coborâre. “Zidul Morții” se apropie. Trecem
de el, Alex ( in Lotul National de Juniori la Atletism ) mai povestește de una
de alta. Apare la un moment și Rodian. Apoi Mitică. Cumnații mei. Alergăm încă și,
surpriză maximă!, sunt așteptat în fața Real-ului de un grup de atleți cu
faclii. Ei, mi-au facut-o! Bravo lor si le mulțumesc. Sunt epuizat și dealul Șcheii,
de la intrare în oraș este Golgota mea.
…tata face poze de undeva de sus, de la balcon…Heeei!..uite-o pe mama și pe Niadi…la Lidl un grup mai mare de oameni mă aclamă…traversăm pe aici, hai! Nu mai e mult! … alerg înconjurat de făclii, cu sufletul plin de bucurie și mulțumire…am ajuns…nu mă mai doare nimic, NIMIC!...în fața Spitalului, linia de finish e ținută de piticii mei Mara și de Leonid….uau!..Bravo, Tati!...numai surprize…ce-ți fac, Lili, las`că vezi tu!...urale…îmbrațisare de grup…Angela, Adi, Geanina, soții Panaite, a ajuns și mama, Niadi, voluntarii de la Salvati Copiii. Lacrimi de emoție și bucurie. Un final reusit, un start bun de campanie: ”Bun venit pe lume!”…cu oameni minunați…
Pentru cei care vor să
dăruiască un zambet și o șansă în plus la viață copiilor născuți prematur, SMS
la 8833 ( 2 eur ). Pentru cei mai darnici: http://www.salvaticopiii.ro/?id2=doneaza
