...finisher MPC 2013...

            Degetele trec usor peste metalul rece, peste imaginea profilata a medaliei de finisher de la Maratonul Pietrei Craiului (MPC). Deja transformate in amintiri, Zarnesti, Fantana lui Botorog, La Table, Casa Folea, Saua Funduri, Plaiul Foii, Marele Grohotis, Refugiul Diana imi vin succesiv in minte, intr-un film mut si colorat al unei minunate curse montane. 
             Am mai trecut prin cateva alergari montane – Apuseni, Retezat – si fiecare mi s-a parut frumoasa. Si fiecare a fost frumoasa. N-as putea acum sa le clasific sau sa le ordonez decat, poate, prin prisma organizarii. Daca la Maraton Apuseni am simtit mult suflet si multa caldura, daca la Retezat am ramas profund dezamagit de multe aspecte, lucrurile au stat diferit in ceea ce priveste MPC-ul. Aici toate detaliile au fost acoperite, totul gandit, calculat la rece intr-un echilibru permanent om – natura, cursa – concurenti, start – sosire, participanti – voluntari... 

           Zarnesti, la primele ore ale diminetii. Un frig patrunzator, dar inca suportabil, ne incurajeaza, pe mine si pe Sorin Ghimpeteanu ( Constanta ) la o incalzire usoara pe traseul de start al maratonului. Am iesit repede, dupa un somn bun, de cateva ore. Ne salutam cu ceilalti alergatori, organizatorii fac ultimele retusuri si, dupa putin timp, ajungem la momentul zero al cursei. Castigatorii cursei din anii trecuti sunt pozitionati in plutonul fruntas. Incepe numaratoarea inversa si iata-ne alergand. Ne rasfiram destul de usor si pastram un ritm constant, lejer, sa ne tina bateriile toata cursa. Conform cerintelor, ne-am luat suficient echipament pentru doua alergari, insa era mai bine sa fim prevazatori, pentru ca vremea la munte se schimba repede si poti avea surprize. N-a fost usor sa alergam cu bagajul dupa noi, dar ne-am descurcat. Am avut oricum loc in rucsac si pentru tricoul cu Salvati Copiii si cel cu sigla sponsorului participarii mele la MdS 2015, Marelvi Impex. 

Inceputul a fost usor, panta destul de mica in inclinatie, asa ca de incalzire. Treptat unghiul de urcare se accentueaza si de la Stana Grind incepe greul. Aproape de culme genunchiul da primele semne de oboseala. La ce peisaj aveam in fata ochilor, parca nici nu-l mai bag in seama. Fiecare pas il fac cu grija, n-as vrea sa repet experienta entorsei de la maraton Retezat. Ma costa timp, dar nu ma costa finishul. Cu genunchiul simt ca ma pot descurca. ( mai tarziu, la urcare spre refugiul Diana, dupa ce am refuzat oferta generoasa de bete ( cu imprumut ) din partea unei alergatoare mai miloase, m-am folosit de un par serios ca sa pot trece de panta abrupta si sa-mi pastrez genunchiul functional ). Ma opresc cateva minute in zona Seii Funduri, fac cateva fotografii si apoi imi dau drumul la vale.

  
Traseu tehnic, corzi fixe, grohotis, alergatori mai mult sau mai putin nesabuiti, turisti. Imi aduc aminte de cuvintele lui Lucian, vis-à-vis de natura si de legatura noastra cu ea, si strang constiincios trei-patru ambalaje de gel energizant de pe traseu. Cazute probabil din ceva buzunare neasigurate. Vremea e exceptionala, mai mult decat potrivita pentru alergare. Traseul bine marcat, verificat, asigurat. Voluntarii la locul lor, salvamontul de asemenea. Un elicopter da cateva ture sa se asigure ca totul merge conform planului. Timpul incepe sa se contracte si Plaiul Foii e inca departe. Vreau sa ma incadrez in limita de timp, ma energizez, imi ud genunchiera cu apa rece si accelerez.

Trec de punctul de control cu bine, mananc din toate cate ceva, mult si bun. Ma asteapta ultima urcare spre refugiul Diana. O parte din cei pe care i-am intalnit la Plai nu aveau sa mai continue. Pacat, parca nu mai e asa de mult.... :) La panta abrupta ce avea sa ma intampine cu ironie, putin mai tarziu, mentalul a avut un rol foarte important. Nu conta cand si cum, TREBUIA sa termin aceasta cursa. Urcusul a fost ucigator. Fiecare pas era o corvoada. Cei care treceau de mine ma incurajau continuu. Dar l-am trecut. "Diana" ma astepta pustie, seaca si neinteresata. Am marcat momentul cu un oftat lung si am marit considerabil ritmul. Ma suna Sorin, care terminase de ceva vreme, sa ma intrebe daca sa ma mai astepte, ca ingheata. I-am zis ca mai dureaza, sa mearga sa se incalzeasca si sa le transmita organizatorilor sa nu inceapa festivitatea de premiere fara mine :)). Eram la coborarea spre Coltul Chiliilor. Putin frustrat, pentru ca simteam ca pot mai mult si mai repede dar nu ma ajuta "logistica", insa alergam. Uite Zarnestiul...de pe poteca trec pe strada...am senzatia ca ma ratacesc...un pusti intinde mana si batem palma. Zambeste larg si striga tare: Bravo, nene!...lumini, vanzoleala, linia de sosire, urale si aplauze...si am terminat. Cu un timp ingrozitor, dar nu conta. Am trecut linia de sosire cu bucurie si multumire. Si emotionat de primirea calduroasa. Nu ma asteptam sa mai fie cineva acolo, dupa atata timp. Am terminat  si aceasta este o realizare in sine. Telefonul suna la doua secunde. Uralele celor de acasa completeaza tabloul fericirii mele.
           Sunt un om obisnuit, sot si tata, visator si incapatanat, cel pe care il intalnesti pe strada si care, din multimea de oameni tristi, iti zambeste. Sunt finisher la MPC....  
          Am plecat in Maratonul Pietrei Craiului cu dorinta de a termina, nerefacut inca in totalitate dupa accidentarea din Retezat. Am decis sa alerg prudent, sa ma bucur de locuri si de oameni, sa savurez aceasta ultima cursa a anului, pentru mine, ca pe o felie de tort, la final de petrecere. Si am reusit. Este primul maraton la care n-am gasit, in nici un moment, in interiorul meu, pe parcursul alergarii, gandul: “nu mai pot". N-am gasit nici un motiv de renuntare, n-am cautat unul. Sa nu va inchipuiti ca a fost usor, pentru ca n-a fost. Dar a fost frumos si fiecare picatura de transpiratie a meritat. Fiecare pas facut in urcare – greu pana la Saua Funduri, cumplit pana la refugiul Diana, in coborare – pana la Plaiul Foii sau Coltul Chiliilor, in alergare sau in pas trudit, a fost un castig. Pana la urma un maraton, mai ales unul montan, este un test, al limitelor fizice si mentale. A contat mult suportul voluntarilor, fara de care ar fi fost probabil mai multe abandonuri si mai putin frumoasa cursa, a contat mult intelepciunea organizatorilor, a lui Lucian Clinciu. Caruia ii multumesc din nou, din 1000 de motive.

Amanarea MPC mi-a oferit si posibilitatea sa particip. In 5 Octombrie n-as fi avut cum. Atunci am resimtit doar o usoara dezamagire, dar acum imi dau seama ce mult mi-ar fi lipsit daca n-ar fi existat in experienta mea de alergator montan. Anul acesta mi-am propus doar sa termin cursele la care ma inscriu. Anul viitor va fi altfel, voi “trage” si la timp. Intre cele 10 maratoane gandite pentru 2014 se afla si MPC. N-as putea sa mai ratez participarea, o data ce am vazut ce inseamna. Din respect pentru organizatori, pentru sponsori, pentru toate persoanele implicate. Din respect pentru mine si pentru ceea ce-mi doresc sa se intample in viitor. Nici trofeul Carpathian Man nu mi-ar strica. Dar toate se fac cu intelepciune, cu rabdare si cu pasi calculati.
           N-am fost pe podium, am fost printre ultimii, dar am terminat cu fruntea sus si acest maraton. Si nu ma pot abtine sa nu ma bucur nespus. Ca si pana acum, am intalnit oameni deosebiti, am legat prietenii, am vazut ce inseamna buna organizare a unei curse. Sunt un om castigat din toate punctele de vedere si MPC-ul a incununat aceasta stare de fapt.
        Mangai cu privirea medalia si pamblica tricolora si imi hranesc sufletul cu amintiri. O pun inapoi pe raft. 

           ...ma aplec, imi strang sireturile si plec in alergare, in aerul tare al diminetii, pe strazile orasului inca adormit...

Noiembrie 2013