Maraton Apuseni 2013 şi visul unui bucovinean

  Publicat in ziarul Crai Nou (Suceava), 02.07.2013 

             Staţiunea Băişoara, Munţii Apuseni – 23 iunie 2013: 450 de oameni frumoşi, aliniaţi la start. 42,8 km de traseu montan, 2.230 m diferenţă de nivel pe acest traseu. Chiote şi încurajări. 3, 2, 1, START! Multe cifre şi imposibil de puţine cuvinte care să reflecte emoţiile, nerăbdarea, tensiunea tuturor celor înscrişi în această cursă...

Cu o zi înainte, staţiunea părea părăsită. Oarecum. La locul de start, pregătirile erau în toi. A doua zi dimineaţă, nu mai aveai unde să arunci un ac. O mare de oameni freamătă la linia de start. Printre ei şi eu, un sucevean îndrăgostit de alergare, pentru care acest maraton a reprezentat primul pas în îndeplinirea unui vis. Am rămas surprins să constat, pe listele de înscriere, că sunt singurul participant din Suceava. Le mai parcurg încă o dată, în speranţa că m-am înşelat. Doar mai erau câteva maşini cu SV la număr în zonă. Dar nu, n-am mai găsit pe nimeni. Aveam acum o motivaţie în plus, pe lângă toate celelalte, să închei cu fruntea sus această alergare. Până la urmă, vrând-nevrând, eram singurul reprezentant al unui judeţ.

Alerg şi vântul care adie mă răcoreşte constant. Pantele sunt dificile şi, din nefericire, le abordez greşit. În prima jumătate a cursei trag de mine cât pot şi totul pare o joacă. Traseul mă surprinde prin dificultate şi înclinaţie şi-mi topeşte energia cu o constanţă şi o încăpăţânare de neimaginat. Apoi urmează greul. Am plecat în alergare cu dorinţa acerbă de a termina. Nu-mi doream un loc pe podium, voiam doar să trec de finiş, încadrat în timpul limită. Au existat însă şi două momente în care acest lucru nu a mai părut posibil. Dar eram acolo, cei dragi mă aşteptau cu sufletul la gură, chiar la punctul final, sau stăteau cu telefoanele în mână, undeva la 350 km depărtare, în aşteptare de veşti. Trebuia să mă gândesc la faptul că acesta era doar primul pas în împlinirea visului meu de a participa la cea mai dură cursă de alergare din lume – Marathon des Sables – ediţia 2014. Fiecare mişcare care mă propulsa înainte era o victorie şi o luptă, însă trebuia să câştig bătălia. Motivaţia mentală este un factor decisiv în astfel de alergări. Gândurile se succed cu repeziciune şi mă determină să continui. Unde sunt? Cât mai este? Oboseala, durerea, epuizarea se instalaseră comod în musculatură şi se complăceau în a mă şicana... Mă opresc un minut-două la fiecare punct de hidratare/alimentare. Cei de acolo, voluntari – binecuvântată prezenţă! –, mă încurajează în mod continuu. Peisajul este magnific şi România mea dragă mă răsplăteşte cu locuri minunate pe care să le parcurg în alergare. Am totuşi şi posibilitatea să mă bucur de ele. Nu mă pot abţine să nu mă întreb, cu constanţă, de ce nu găsesc în zona mea mai multe competiţii de acest gen...

Antrenamentul solitar, la primele ore ale dimineţii, din oraş, nu pare să dea roadele mult aşteptate. Efortul este incomparabil. În mod sigur, la un maraton obişnuit m-aş descurca mai bine. Dar am vrut un maraton montan ca piatră de încercare. Timpul trece greu, la fel şi kilometri parcurşi. La început mă gândeam cu drag la soţie şi copii, care rămăseseră în staţiune şi urmau să ia parte la „proba Family” – o alergare de 3,2 km. Cum s-au descurcat, cum au rezistat cei mici, în portbebe sau pe jos, în funcţie de vârstă...?! În sufletul meu se ascunde dorinţa de a-i ,,molipsi” cu această dragoste de alergare, de mişcare în aer liber şi de a-i detaşa puţin de tehnologizarea prezentului. Povestesc cu elan, prietenilor şi cunoştinţelor, despre libertatea pe care o resimt atunci când fac mişcare, despre ţinte personale de neconceput până acum mai bine de un an, când ,,prizonieratul” biroului sedimentase în mine o comoditate dăunătoare. Mă bucur când ne reîntâlnim şi îmi povestesc şi ei că s-au apucat de sport. Şi că le prieşte. Un scurt apel, prins într-o mică oază de semnal, mă linişteşte: ai mei au trecut toţi cu bine de linia de sosire. Şi mă aşteaptă. La mine va mai dura ceva vreme. Sunt abia la mijlocul traseului şi vremea e şi ea schimbătoare. Poteci înierbate, dealuri, stânci, făgaşe şi drumuri forestiere. Adrenalină, febră, durere, bucurie, entuziasm. Toate amestecate într-un vârtej de nebunie şi determinare. E greu, dar frumos. Merită!

Nu mai continui cu detalii de introspecţie de pe parcursul întregii alergări, important este că am terminat cursa. Sentimentul de bucurie şi împlinire pe care l-am simţit la linia de sosire este inexprimabil în cuvinte. Cred că, în acele minute, eram cel mai fericit om din lume. Iar cei aflaţi la linia de sosire m-au aclamat şi felicitat de parca eu aş fi fost câştigătorul cursei. Dar greul abia acum începe. Urmează, anul viitor, Marathon des Sables – dacă voi reuşi să strâng fondurile necesare. Şi tot anul viitor, din nou, Maraton Apuseni 2014. Mi-aş dori să particip şi la un Maraton Bucovina, dacă ar exista...

Am scris despre acest eveniment nu atât ca să mulţumesc organizatorilor pentru desfăşurarea impecabilă – din punctul meu de vedere – a unei astfel de curse, cât din dorinţa de a vedea data viitoare mai mulţi suceveni pe listele de înscriere. Am scris pentru că ştiu că ,,virusul” sportului este transmisibil, pentru că am învăţat din această proaspătă experienţă că şi visele ce par nebuneşti se pot împlini, că şi oameni obişnuiţi pot realiza lucruri excepţionale. Că oameni de excepţie pot face gesturi simple, care să te bucure şi să te facă să le mulţumeşti din tot sufletul.

TANDIN-NICOLAE CERNICA