Maraton Retezat, 2014

In umbra unei medalii...amaraciunea infrangerii...

Vineri, 2 August, era ziua mea....Am decis să-mi fac un cadou mai special, în lumina pasiunii pentru alergare. Am căutat un maraton montan cât mai apropiat de această dată și m-am oprit la Maraton Retezat. Părea promisiunea unei experiențe diferite - alergare pe lespezi & unul dintre cele mai tehnice trasee de maraton din tară. Cu bani puțini, strânși de ici, de colo, am găsit soluții de transport și cazare convenabile - drum împreună cu alți trei alergători, în regim de cost-share și nani la cort. Eram o mașina cu trei Bogdani (B.Horodincă, B.Andrieș, B.Chiorean) si un non-Bogdan, subsemnatul, toți alergători, cu istorii și experiențe diferite - Maraton Apuseni, Bate Toaca, Brasov, Cheile Turzii...  

Drumul a părut scurt, din cauza nerăbdării, deși au fost peste 500 km...Am ajuns pe seară, ne-am confirmat prezența, am preluat kitul de întâmpinare și apoi ne-am împărțit, doi Bogdani la pensiunea "Miruna", iar eu cu Bogdan Chiorean, ne-am apucat de făcut cortul. Prima oară când l-am întins pe jos, am avut senzația că luasem o parapantă in loc de cort :). 

Dar mi-am adus repede aminte cum se face și cam în trei sferturi de oră era gata. Somnul avea să vină câteva ore mai târziu, după ședința tehnică. Somn agitat, pe sol pietros și în pantă. Dimineața a venit repede, cu soare vesel și aglomerație de concurenți. O cafeluță rapidă, un sandwich ( mulțumesc Bogdan Kio! ) delicios, banană, vitamine și echiparea. Traseul se anunța a fi deosebit, aproximativ 37 kilometri, cu 2.800 m diferența de nivel:

Puncte de traseu: Râușor, Prelucele, Vârful Retezat, Tăul Porții, Lacul Bucura, Vârful Peleaga, Șaua Pelegii, Tăurile din Valea Rea, Lacul Galeș, Pietrele, Lacul Pietrele, Lacul Stânișoara, Culmea Ciurila, Râușor.

Ora 8.55 - start maratoniști. Am pornit în echipă cu Bogdan Chiorean, ceilalți doi fiind înscriși la crosul de 14 km. Alergare ușoară, fără prea mare efort, așa, ca de început. Pantă ușoară, transformată în pantă accentuată destul de repede. Am ajuns la golul alpin, și la drumul de lespezi. Peisajul superb, țopăiam fericit din piatră în piatră, ca o capră neagră...

...cu toate astea respirația era destul de grea căci făcusem greșeala să iau și camel-back-ul și rucsacul de alergare cu mine. Plus tusea rebelă pe care o tot duceam cu mine de vreo trei săptămâni. Nu conta, lucrurile mergeau destul de bine. Simțeam ca pot. Bogdan plecase în ritm mai alert și eu rămăsesem mai în urmă, dar mă bucuram din plin de frumusețea locurilor și de traseul dificil. Vârful Retezat - prima victorie. Punct de control și alimentație.

Urma o noua provocare - Vârful Peleaga, cu trecere pe la lacul Bucura. Obosisem puțin, dar eram ok, așa mi se întâmplă de fiecare dată :)))

De aici însă, povestea se transformă din basm în altceva...într-o poveste de viață pe care nu o voi uita ușor. Coborârea spre lacul Bucura nu a fost grea, a fost frumoasă, cu turiști uimiți pe traseu, care se dădeau în lături când te auzeau gâfâind pe pietre și te vedeau alergând prin locuri pe unde ei se fereau să calce, de teamă să nu alunece în hău. Urmau lacurile și punctul de separație al traseelor de maraton și semi-maraton - malul Bucurei...

Am trecut, m-am alimentat cu delicatese - alune, covrigi, portocală (sau lămâie :)) ), m-am interesat de traseu și am plecat mai departe, spre cabana salvamont. Pe marginea lacului, din niște semi-iglu-uri din piatră, se ițeau vârfuri de corturi și fețe arse de soare și vânt, turiști simpatici, care fie ovaționau trecerea noastră, fie își făceau cruce :). Din păcate nu am avut inspirația să-i imortalizez...Urma cabana. Un salvamontist își face siesta întins pe targa lor cu roți mari...caut din priviri marcajul de traseu și....blestem!...calc pe un smoc de iarbă instabil. Unghiul pe care îl face talpa, raportat la picior mi se pare uimitor și în prima secundă ma amuz. Durerea țâșnește fulgerător din gleznă, spre genunchi, de-a lungul tibiei. Mă repliez, mutând greutatea corpului pe piciorul drept și durerea dispare la fel de brusc. Alarmă falsă? Salvamontistul vede faza și mă întreabă oarecum îngrijorat dacă sunt bine. Probabil că da...fac o genoflexiune ușoară, de verificare și totul pare ok. Pare...Ridic din umeri, le confirm că sunt în regulă și-i dau bătăi spre vârful Peleaga. Oboseala ma ajunge din urma și mă opresc des. Bag un gel energizant, fruntea sus, și ajung pe varf...zâmbesc strâmb fotografului de ocazie, mai ronțăi doi biscuiți și o banană și îmi dau drumul la vale. Valul de energie și adrenalină mă poartă cu ușurință peste cărarea pietroasă. Sperii niște tineri pe lângă care trec ca " fuljeru` " îndreptându-mă spre Valea Rea și spre Lacul Galesu. Nu mai știu când a început sfârșitul...glezna îmi pulsează cu un ritm constant, greutatea o las pe piciorul drept, să mă protejez de durerea ce urma sa vină. Potecă, bolovani, urcuș, coborâș....jnepeniș. Ma opresc din ce în ce mai des. După încă o bucată de drum, articulația genunchiului drept obosește și cedează. Durerea pendulează acum intre gleznă și genunchi...și, pentru prima oară apare gândul uricios al abandonului...Nu vreau! Merg mai departe. Dar e din ce în ce mai greu....din ce în ce mai dureros. Reduc turația la minim și merg doar, fără să mă mai gândesc că aș putea alerga. Profit de câteva surse de apă, să-mi ud genunchiul și glezna, să mai atenuez pulsațiile...Aveam la mine și buff-ul de la Maraton Apuseni, și l-am folosit pe post de fașă elastică pentru genunchi. Povestea drumului pana la capăt e lungă, plină de amărăciune, cu rătăcire prin pădure, un drum în care gândurile au durut mai mult decât articulațiile. M-am întâlnit cu unul din organizatori la intersecția traseelor Cabana Pietrele / Lacul Pietrele si m-a sfătuit s-o iau pe scurtătură, spre Cabană, tăind astfel aprox. 7 km din traseul de maraton. I-am urmat sfatul, deși ar fi fost ultimul lucru pe care l-aș fi făcut în mod normal. Chinul a continuat, pe poteci pietroase...

M-am  întâlnit si cu un turist pe al cărui tricou, ironie a sorții, scria cu majuscule: "Pain is temporary / Victory is forever" ...mda!... numai șuturi in fund de la destin....

...la un moment dat am fost ajuns din urmă de maratoniștii din plutonul de mijloc (Bogdan Chiorean, Andrei Alexandru Gligor, o echipa de trei Eco-Maratonisti (dupa tricouri), si încă...). M-am dat politicos deoparte, cursa se sfârșise pentru mine. Toți s-au interesat de starea mea și m-au întrebat dacă mă pot ajuta...i-am refuzat cu un zâmbet trist...și profit de această postare să le mai mulțumesc încă o dată. Fata din echipa Eco fredona refrenul unui vechi cântec montaniard:

"Mamă unde ești
bate-mă de vrei
dar vino să mă iei."

Cum nu se poate mai potrivit :( . Cel mai greu mi-a fost când am ajuns la capătul de sus al pârtiei și, de jos, din zona sosirii, mi se striga: "Haide! Mai e puțin! Știm că poți!" și aplauze și toate cele.....

Am primit și o medalie - nemeritată din punctul meu de vedere - după ce le-am spus că am scurtat traseul. Mi-au comunicat ca mă vor trece la semimaraton și că medalia e de participare.

Concluzia la care am ajuns, este ca totuși a fost o înfrângere și că nu a fost nimic remarcabil în faptul ca am terminat...pe scurtătură...maratonul. Am fost înfrânt de o clipă de neatenție și nimic nu doare mai tare acum. Medalia se odihnește într-un sertar, alături de harta împăturită a traseului și de numărul de concurs - m161...va aștepta acolo un an, până la ediția 2014 a Retezat Maraton. Până când voi fi terminat traseul integral. Până când linia de sosire va consemna o victorie, nu un eșec. Nu sunt omul care să lase lucrurile neterminate și Retezatul mă așteaptă să confirm acest lucru... Poate și organizarea se va ridica atunci la frumusețea locurilor și a competiției.

Până atunci mă așteaptă doctorul :))), alte alergări montane, și, anul viitor, Marathon des Sables...